Ajuns pe aeroportul din Mardin, mi s-a intamplat lucrul de care ma temeam: nu mi-am gasit bagajele :) Asa ca a trebuit sa am o lunga discutie cu cei din aeroport, care incercau sa imi explice intr-o engleza avariata ca imi vor sosi bagajele zilele urmatoare. Cand intr-un final ajung la hotel, dupa ce trec pe langa niste masini militare super-blindate ce erau acolo pentru a securiza zona in conflictele cu PKK, ma zbat intre dorinta de a imi continua somnul neimplinit si de a iesi cu un un grup ce voia sa viziteze orasul. Imi urmez colegul de camera, olandezul Yaap, ne urcam cu totii intr-un autobuz si ne indreptam spre centrul orasului. Vizite in bazar, la o moschee, la o cafenea unde gustam diferite lucruri. Cel care e servea ne intreaba daca dorim o cafea speciala, luam pana la urma, si ma trezesc cu un recipient de marimea unui degetar, cu un strop de cafea in el. Stropul insa delicios ... iar eu asteptam sa vina cana cea mare, crezand ca portia primita a fost doar pentru gustat. Se pare ca nu ... :)
Mi-e teama putin de stradutele micute din preajma bazarului si de reactiile oamenilor de acolo fata de noi, asa ca studiez cu mare atentie ce e in jur. Se face frig afara, si decidem ca e timpul sa ne intoarcem la hotel. Printre altele, aflam ca proprietarul e o persoana foarte conservatoare, si nu avem voie sa consumam alcool la restaurant sau in spatiile comune, asa ca prima intalnire de socializare s-a desfasurat in camera mea si a lui Yaap. Cum si mare parte din urmatoarele seri am fost tot gazde, la finalul trainingului am introdus si noi o evaluare a activitatilor din camera, deja celebra, 109.
Trainerii ne-au creat un cadru numai bun, relaxant cand a fost cazul, provocator cand s-a simtit nevoia. O echipa implicata, atenta la nevoile participantilor. Alaturi de ei, Marius, raportorul din Lituania, care ne-a oferit in fiecare dimineata Mardin Times, cotidianul cu cea mai mare vizibilitate din zona :D de fapt reportaje despre training si din afara lui...
Pe masura ce timpul trecea, eram cuprind de o liniste din ce in ce mai evidenta, de o stare a sufletului pe care nu stiu daca o mai simtisem vreodata. Ajunsesem sa ma plimb pe strazile orasului vechi fara vreo temere, fara vreo retinere. Ce imi va ramane intiparit in minte pentru totdeauna a fost sentimentul de ospitalitate pe care nu l-am resimtit niciodata asa. Ne credem ospitalieri daca ne invitam prietenii la noi acasa si ii tratam bine. Daca suntem amabili cu ei. Intr-o dupa amiaza, pe cand ma plimbam alaturi de Selma, o alta persoana ce imi va ramane in suflet, am trecut pe langa un minuscul magazin in care un om isi manca pranzul. Am tras cu ochiul, curios, spre farfuria lui. Omul m-a vazut, s-a ridicat si a venit spre mine cu farfuria sa, oferindu-mi-o. Ma uit spre Selma, iar ea ma incurajeaza sa gust. Pofticios din fire, am mancat cam jumatate de farfurie. Stiu, sunt lacom cateodata :D Am intrebat-o apoi pe scumpa mea prietena turcoaica daca ar trebui sa ii dau niste bani omului acela amabil. Mi-a raspuns ca daca as face asta, acel om s-ar simti dezamagit, chiar jignit, deoarece i-as pretui gestul in bani. M-am trezit pocnit ca de o bata in capatana, dandu-mi seama ca am inceput sa pretuiesc atat de multe lucruri intr-un echivalent financiar, incat aproape ca am uitat ca unii oameni fac ceva pentru tine doar pentru ca vor sa ofere ceva ...
Si nu a fost singurul gest pe care eu si grupul meu l-am primit ca si semn de ospitalitate. In tintele noastre din timpul study-visiturilor, in cafenele, biserici, moschei, barbieri (un alt loc extraordinar de socializare), bazar, etc, oamenii ne-au invitat la ei, ne-au servit cu ceai, cu mancare, cu cafea, cu tot ce puteau, si ...culmea, nu asteptau nimic altceva decat sa iti petreci ceva timp cu ei si sa le zambesti. Ma uitam la fetzele lor in timp ce imi ofereau ceva. Erau asa de sincere ca ale unui copil. Aveau un zambet neumbrit, cu toate ca o duceau destul de rau dupa standardele noastre. Munceau din greu pentru ce aveau, si totusi in momentul in care erau cu tine, nu erau cu gandul la drumurile pe care trebuie sa le faca, la lucrurile pe care trebuie sa le care, sau la facturile pe care trebuie sa le plateasca.
M-am gasit suspendat in timp. Golit de ganduri, de preocupari, de bucurii, de tristeti, de tot. Asta se intampla la cel mai frumos apus de soare din viata mea. undeva aproape de culmea dealului-munte, ce-o fi, unde era cocotata cazarma militara. Am urcat cu grupul meu de study-visit, am ajuns la maximul de altitudine pana unde puteam urca, si apoi doar am stat. Ma uitam spre tinuturile aride din stanga, spre Mesopotamia din dreapta, spre soseaua ce serpuia deja luminata de masinile ce veneau spre sau paraseau Mardin. In stanga inca lumina zilei. In dreapta un amestec de culori. Un albastru inchis, si un galben spre portocaliu. Ala a fost momentul meu de varf. Momentul in care ... doar am fost, nu am avut prezent, nu aveam viitor. Sa tot fii...
Nu stiu cat am stat in starea aia, dupa ce ne-am si pozat pentru a incerca sa prindem macar o farama din ce vedean noi acolo ... apoi am inceput coborarea, pe o alta parte, foarte putin luminata, si strabatura de umbrele unor persoane pe care nu apucai sa le vezi la fatza ...
Nu pot sa zic ca ma chinuia sentimentul plecarii ... Am avut un ultim party in care ne-am deghizat in animale, imitand Arca lui Noe. Eu m-am trezit cu trompa si urechi mari. Am stat pana spre dimineata alaturi de cel mai zgomotos grup al hotelului, incercand sa prelungim sederea cat putem.
A doua zi ne-am impartit in doua grupuri de plecare, unul care lua avionul din Diyarbakir, altul din Mardin. Ajuns la biroul unde trebuia sa imi fac check-in, sunt recunscut de un angajat al aeroportului, care si-a amintit de bagajele mele, ajunse intre timp. Ma saluta cordial, isi cheama si alti colegi si ma trezesc brusc inconjurat de alte persoane. Nestiind daca sa ma simt ridicol sau bine, am zambit tamp. Mi-am dat seama ca e cazul sa ma simt bine atunci cand m-am condus si si-au luat la revedere de la mine.
Good bye, mister!
Good bye, Mardin!
