Despre opera si despre a sti cand sa renunti...

Mi-am propus ca 2008 sa imi aduca si mai multe experiente, si mai multe activitati, si mai multe castiguri. Nimic nou sub soare, oricine isi face inainte de noul an foarte multe planuri, isi face recapitulari, isi propune obiective. Si pentru ca s-a dus ianuarie, am inceput luna februarie cu o experienta noua. Prima oara cand merg la Opera in Bucuresti. Am trecut ani la randul pe langa ea, acolo la intersectia dintre Splai si Kogalniceanu, am traversat de atatea ori parcul de langa ea, am fost atat de des la CSS, chiar in spatele cladirii Operei. Inca un fapt care ma face sa ma intreb ce m-a oprit pana acum sa fac acest lucru.

Atunci cand iti propui un obiectiv, acesta in general ar trebui sa fie trecut prin SMART. In managementul de proiect, SMART inseamna Specific-Masurabil-de Atins-Realist-incadrabil in Timp. Si ai nevoie de ceva efort, si de ceva motivatie, pentru a atinge acel obiectiv. Asta pe langa celelalte resurse implicate. Cu cat este mai ambitios obiectivul tau, cu atat vei implica mai mult din cele enuntate mai sus. Probabil cele mai ambitioase apartin liderilor. Ambitioase in sensul de SMART, pentru ca mai dai si peste oameni care isi propun lucruri care nu au legatura cu realitatea. Eh, in cazul liderilor, adica oamenii aia care au viziune, uneori e vorba si de multa incapatanare de a atinge ceva ce pe altii i-ar face sa renunte.

Planuita pe 3 piloni, vizita la Opera s-a vrut a fi o mica reuniune familiala, o alta experienta comuna cu unii prieteni, si una din primele activitati cu o parte din oamenii ce vor forma Lecupo Bucuresti. Asadar am incercat eu sa aduc 3 "tabere" in acelasi loc, care fac parte atat din viata personala cat si cea profesionala. Pana la urma, din fiecare "tabara" au fost absenti. Prea indraznet oare obiectivul de a aduce laolalta 12 persoane din mediul familial si profesional? Poate...

Obiectivele mele mi-au creat destul de multe ori provocari care dau farmec vietii. Si adrenalina necesara. Si m-am straduit aproape tot timpul sa se apropie de SMART, desi uneori aveam probleme cu incadrarea in timp. Iar incapatanarea in a-mi atinge obiectivele nu m-a parasit decat rareori. Noh, nimeni nu-i perfect. Pe masura ce cunosti din ce in ce mai multi oameni, din diverse medii, oameni pe care candva nu credeai ca vei avea posibilitatea de a-i cunoaste, incepi sa vezi ca fiecare are momentele lui de slabiciune, punctele lui pe care ar vrea sa le imbunatateasca.

Am avut parte de o seara frumoasa la opera. Am avut parte atat de muzica de opera cat si de balet. Au fost doua reprezentatii, prima, O noapte furtunoasa, a doua balet pe La Piata. M-a incantat mai multe baletul, mi s-a parut ca tinerii de pe scena au pus mult suflet in reprezentatie. Desi trebuie sa recunosc ca mi-a trebuit ceva vreme sa inteleg subiectul, si conflictul. In sala, foarte multi tineri, care au gustat spectacolul. M-a bucurat acest lucru, intrucat mai contrazice putin sumbrele previziuni privind "viitoarea generatie" :) Iar cladirea, mai impunatoare inauntru decat pe din-afara.

Reversul incapatanarii mele de a duce lucrurile la bun sfarsit se concretizeaza in dificultatea de a renunta uneori la lucruri care implica mai mult efort si resurse, decat rezultate. Uneori trebuie sa stii pur si simplu cand sa renunti. Daca nu, te vei trezi ca tragi precum un rob pentru a termina ceva, ce oricum nu iti va aduce alta satisfactie decat ca "bine ca am terminat-o si pe asta". Si imi dau seama ca de multe ori mi-a fost teama sa fiu privit drept "quitter". Si am exemple care imi vin destul de usor in minte. Nu ar fi rau daca as sti sa imi dozez eforturile in aceasta incapatanare. Sa diferentiez mai bine intre lucrurile pentru care merita sa iti pastrezi incapatanarea, si cele pentru care nu merita. Cu siguranta nu am stiut aproape niciodata sa renunt la incapatanare cand a fost vorba de a-mi dovedi increderea si constanta in punctul meu de vedere, atunci cand celalalt partener de discutie sau controversa nu a venit cu un argument foarte puternic. Iar pentru asta am stat si 3 zile fara sa mananc, in copilarie, pentru a le dovedi parintilor ca atunci cand parerea mea pare cea justa, nici pedeapsa nu ma va face sa renunt :)

Fara legatura directa cu incursiunea la opera, weekendul acesta am mai incercat ceva nou. Am incercat Carul cu bere. Un alt loc care nu imi era strain ca si nume, dar unde nu calcasem niciodata. Si impresia a fost foarte puternica, inca de la primul pas in interior. Parca pasesti in alta lume. Intr-un Bucuresti de odinioara. Un iz de epoca strabate aerul. Ambianta deosebita. Iar compania a fost pe masura. Si parca lucrurile se misca in Centrul Vechi. Parca au inceput sa se renoveze mai multe cladiri. Parca oamenii se plimba mai cu mult interes. Parca felinarele sunt mai bine puse in evidenta. Parca privesti mai mult in sus, si nu doar la gropile de pe stradutele mici, de frica sa nu cazi in vreo groapa sau sant. Nu ca s-au gatat santurile, Doamne-fereste. Dar pur si simplu, poti sa te opresti intr-un loc pentru ca nu te impinge valul de la spate, pe vreun podet din lemn suspendat peste vreo transee. Ahh, si era sa uit. Dupa Carul cu bere, am fost la plimbare in Herastrau, am facut plan de renovare a unei case din Muzeul Satului, am amenajat loc de meditatie pentru gospodina isterica, am mancat popcorn si ne-am urcat in roata, pentru a face poze de la inaltime. Daca pateam ceva cand ne invartea roata ... cica ne vedeam jos...

Inule, a te maturiza inseamna si a sti cand si cum sa renunti. Sau sa schimbi directia.

Poate ca trec zilnic pe langa lucruri pe care le observ de abia dupa mult timp. Si poate nu vad din cauza ca nu stiu sa privesc. Si poate ca uneori, oricat m-as stradui sa privesc spre ceva, pur si simplu nu mai am altceva de vazut, decat ceea ce am vazut deja.